Printre nebuni..

    Blestem. Blestem ziua în care te-am văzut pentru prima dată, şi nu pentru că nu m-ai fi iubit îndeajuns sau pentru că nu ai arătat vreodată asta. Am simţit, chiar prin negaţia ta, dar acum... acum nu mai ştiu cine eşti, cine sunt.. nimic. Ai lasat un mare gol în mine, iar acum mă întrebi de ce am ales să plec. N-am să-ţi răspund. O ştiu şi eu, o ştii si tu, prea bine..

    Adevărul este că nu te mai cunosc. Vezi tu, eu cunoşteam un bărbat ce semăna cu tine. Fizic. În rest.. n-aveţi nici o legătură. Pe el dacă l-aş fi părăsit, n-ar fi venit după mine. Nu pentru că nu iubeşte, ci pentru că o face şi ştie că dacă s-ar întoarce, mi-ar face rău. El chiar de s-ar tăvăli de dor şi durere, n-ar veni nici măcar să mă zărească de la distanţă. Mă iubeşti?
    Uită-mă, pentru că iubirea ta mă duce printre nebuni. Pentru că atunci când sunt cu tine, la suprafaţă sunt cea mai fericită femeie de pe pământ, dar în interior îmi plesneşte fiecare vas de sânge.. Şi nu de bucurie, ci de teamă... De teamă că n-o să pleci vreodată din viaţa mea.

"Sper că există undeva un iad şi pentru cei ca noi.."

Şi cui îi pasă?

    Am observat că în ultimul timp nimănui nu-i mai pasă de nimeni. Ajungi să fi rănit chiar de persoanele la care, probabil, ţineai cel mai mult. Şi nu le pasă, chiar dacă te văd în starea asta, le doare în fund. E greu să te gândeşti că tocmai când ai reuşit să-ti deschizi sufletul în faţa lor şi îl serveşti în palmă, ţi-l prind frumos şi îl zdrobesc cu zâmbetul pe buze fără niciun resentiment. Aşa am ajuns noi, încet, nişte oameni cu trăsături departe de a fi fiinţe umane. Măcar de-am fi animale, dar nici animale nu suntem. Ele nu rănesc voluntar.. sau cel puţin nu-şi bat joc.

 "-Eşti rănit de persoane pentru care ţi-ai da viaţa.. Mirific."