Misterul demonic.

     

     Tu? O persoană simplă, cu o privire sinceră, blândă și inocentă, cu o flacără demonică ascunsă in ochi, care e gata să ademenească printr-o singură clipire.. O persoană de care niciodată nu m-am putut ascunde, în fața căreia, indiferent de voința mea, eram deschisă precum o carte. Și nu că aș vi vrut să vezi, dar erai, ești și vei fi mereu mai puternic decât mine, și știi asta. Te-ai folosit de prejudecăți pentru a-ți dovedi caracterul, un caracter inimaginabil de diferit, unic, frumos.
    Îmi spuneai mereu că în viață trebuie să fi optimist, că toate trec și că va fi bine indiferent de ce se întâmplă... într-un final, iar fiecare moment de furtună va deveni cândva un curcubeu pictat de un artist care preferă să rămană anonim doar pentru misterul care-l definește. Acum am realizat că acele vorbe le-ai spus cu cap. Misterul erai defapt tu. Sufletul tău e ca un labirint, un drum pavat cu zeci de comori ascunse, bine păzite.
    Ziceam că te cunosc, dar am aflat mai târziu că defapt doar... te știam. Indiferent de asta, acum nu mă mai grăbesc să te cunosc. M-ai învățat că momentele cele mai frumoase vin din sclipiri de moment, fără planuri mărețe și de la sine. M-ai ademenit în cursa ta iar eu am acceptat. Am văzut și binele și răul din tine, și le-am ales pe amandouă.

Bucăți din.... ea și el.

                                           

        Îmi spunea mereu că dacă ar putea să aleagă, ar pleca în secunda următoare de lângă mine. Îi spuneam că dacă aş putea să uit că există, că a existat vreodată în viaţa mea, asta aş face fără să stau pe gânduri. Îmi reproşa mereu că nu ştiu să fiu fericită; îi strigam că nu va fi vreodată fericit decât alături de mine. Ne-am despărţit de atâtea ori până acum, încât cred că nu ne vom despărţi niciodată cu adevărat. El e acolo, undeva, şi se îmbracă în albastru, iar eu sunt aici. Ne leagă multe.

           M-am întrebat în repetate rânduri dacă îl detestam uneori atât de mult tocmai pentru că vedeam în el tot ce uram mai mult la mine. Aveam momente când constatam cu oroare că eram scârbită de copilăriile şi de nesiguranţa lui, de nevoia asiduă de a şti că nu mai exista nimeni pentru mine în afară de el, că îl respir prin toţi porii, că el e apa şi aerul pentru trupul şi sufletul meu. Îi era vital să ştie că el este sensul vieţii mele, şi chiar dacă i-aş fi jurat cu sânge ca aşa este, el nu m-ar fi crezut niciodată. Mă găseam deseori întrebându-mă ce caut acolo şi, mai ales, de ce nu pot să plec? Chiar în clipele acelea, când căuta siguranţă, când avea nevoie de mine mai mult ca oricând, îl alungam. Îi spuneam râzând: “Du-te, eşti liber!”, îi spuneam să plece, ştiind că nu pleacă. Ar fi preferat oricând să îi dau mai degrabă două palme, să îi pun cuţitul la gât sau pistolul la tâmplă, decât să îi arunc în faţa cât de puţin înseamnă pentru mine. Atunci se prăbuşea totul în jurul lui, stătea inert privind în gol, îl vedeam deconectat de la realitate exact ca un om în moarte clinică. Îl vedeam că suferă şi ştiam că atunci era al meu mai mult ca oricând. Era al meu mai mult ca oricând şi atunci simţeam că îl iubesc cel mai puţin.

           Aveam amândoi plăcerea bolnavă de a-l vedea pe celălalt suferind. Am scris cu litere de o şchioapă: IUBIRE pe cea mai bolnăvicioasa relaţie pe care am trăit-o vreodată. Eram prizonieri de bunăvoie într-o lume în care ne consumam unul pe altul, ne testăm limitele suportabilităţii şi nu ne opream decât atunci când unul din noi nu mai avea putere să se ridice de jos. Iar când învingătorul era în poziţia de a da lovitură fatală, nu făcea asta niciodată. Victoria ne-ar fi scârbit pe amândoi atunci când celălalt era sleit de puteri, pe marginea prăpastiei, aşa că îi întindeam mâna ca să se ridice şi îi vindecam cu grijă toate rănile. Dacă îi reproşăm cât rău îmi face, îmi spunea degajat că te poate face fericit numai un om care te poate face şi să suferi; că dacă vrei fericirea absolută, trebuie să îi asumi riscul suferinţei supreme. Aşa-mi spunea înainte să mă pună la pământ şi copilul nesigur care fusese odinioară marionetă în mâinile mele se tranforma atunci în cel mai aprig tiran. Uneori mă dărâma cu un cuvânt sau pur şi simplu prin tăcere, tăcerea a fost întotdeauna aliatul lui de nădejde, numai cu tăcerea a avut şi are în continuare o relaţie de durată. Iar eu preferam oricând să mă lovească, să-mi întoarcă un cuvânt sau să-mi arunce o privire, decât să mă văd lăsată cu tăcerea. Pentru că indiferent ce ar exprima ele, cuvintele strigă tare: “Îmi pasă!”, în vreme ce tăcerea înseamnă un mare nimic. Tăcerea e o prăpastie fără fund, un gol, în tăcere rămâi doar tu în întuneric cu infinite posibilităţi de umplere. Şi asta e cumplit. Când cedam într-un sfârşit se uita la mine triumfător: “E rândul tău acum, dă cât poţi de tare”. Ne făceam mai mult rău decât bine, dar când era bine era atât de bine, încât uitam tot răul.

           Am căutat apoi ca fiecare bărbat din viaţa mea să fie opusul lui, am căutat siguranţă şi răspunsuri, maturitate şi înţelegere, linişte şi protecţie. Le-am căutat şi le-am găsit pe toate. Cumva, niciodată nu mi-au fost de ajuns. Poate contrariile chiar nu se atrag. “Doar tu vezi cum sunt eu”, îi spuneam cândva, şi poate că am avut dreptate.

           În ce moment am început să ne chinuim unul pe celălalt nu ştiu. Nu ştiu nici când o să încetăm; încă ne mai chinuim şi astăzi cu tăcerea. Nu ne-am întâlnit la momentul potrivit, asta îmi repet în fiecare zi. Sper să dăm unul de altul peste timp, doi raci într-o zi de vară la un colţ de stradă… şi vom putea atunci să mai încercăm o dată.

Moment.

 
   -Lupţi, dar cât poţi lupta cu indiferenţa..?
  Vine un moment În care trebuie să renunţi. Trebuie să pui stop fără să-ţi pese de ce vei simţi sau ce se va întâmpla. Pleacă, nu mai privi în urmă şi uită de toate şi de toţi care demult făceau parte din viaţa ta. Există un motiv pentru care ei acum nu mai sunt lângă tine.
   El şi-a terminat de jucat rolul. A avut timp să demonstreze, să-i pese, sau să simtă. A avut atâta timp pe care alţii l-ar fi apreciat înzecit. Acum s-a terminat. E timpul ca eu să o iau de la capăt, iar el să rămână în trecut şi să aştepte o altă idioată ce va oferi sentimente gratuite fără a aştepta nimic la schimb.
  Va veni totuşi timpul în care va fi el pus în această postură şi atunci va înţelege ce înseamnă. Va înţelege că sunt puţini cei dispuşi să ofere fără a aştepta nimic la schimb. Va înţelege că a făcut greşeli peste greşeli şi că e prea târziu să le mai poată îndrepta. Va înţelege că totul are un final! Dar când el va şti toate astea eu voi fi plecată departe, ţinând pe altcineva de mână fără să-mi mai pese de trecut.. Cred.

Oameni trişti..

... Şi mă uit în jur şi toţi sunteţi îmbrăcaţi în gri. Şi văd cum sunt: plictisiţi, obosiţi, se uită-n gol..
Ştiţi ceva ce nu ştiu eu, sau ştiu eu ceva ce nu ştiţi voi? .... Sunteţi trişti, toţi suntem. Sunteţi mediocri şi vreţi ca toată lumea să fie la fel. - Dacă voi n-aveţi, să n-aibă nimeni .. Eu nu vreau să mai fiu aşa...
Vă treziţi în fiecare dimineaţă doar pentru că sună ceasul.. de ce l-aţi pus să sune? Habar n-aveţi..
 Şi când vrei să-ţi spui nemulţumirile şi să clarifici ceva, -toţi oamenii fiind un întreg, iar tu "o fiinţă" adevărată, ce se poate bucura pentru că trăieşte-, eşti respins şi... trimis la somn.

Printre nebuni..

    Blestem. Blestem ziua în care te-am văzut pentru prima dată, şi nu pentru că nu m-ai fi iubit îndeajuns sau pentru că nu ai arătat vreodată asta. Am simţit, chiar prin negaţia ta, dar acum... acum nu mai ştiu cine eşti, cine sunt.. nimic. Ai lasat un mare gol în mine, iar acum mă întrebi de ce am ales să plec. N-am să-ţi răspund. O ştiu şi eu, o ştii si tu, prea bine..

    Adevărul este că nu te mai cunosc. Vezi tu, eu cunoşteam un bărbat ce semăna cu tine. Fizic. În rest.. n-aveţi nici o legătură. Pe el dacă l-aş fi părăsit, n-ar fi venit după mine. Nu pentru că nu iubeşte, ci pentru că o face şi ştie că dacă s-ar întoarce, mi-ar face rău. El chiar de s-ar tăvăli de dor şi durere, n-ar veni nici măcar să mă zărească de la distanţă. Mă iubeşti?
    Uită-mă, pentru că iubirea ta mă duce printre nebuni. Pentru că atunci când sunt cu tine, la suprafaţă sunt cea mai fericită femeie de pe pământ, dar în interior îmi plesneşte fiecare vas de sânge.. Şi nu de bucurie, ci de teamă... De teamă că n-o să pleci vreodată din viaţa mea.

"Sper că există undeva un iad şi pentru cei ca noi.."

Şi cui îi pasă?

    Am observat că în ultimul timp nimănui nu-i mai pasă de nimeni. Ajungi să fi rănit chiar de persoanele la care, probabil, ţineai cel mai mult. Şi nu le pasă, chiar dacă te văd în starea asta, le doare în fund. E greu să te gândeşti că tocmai când ai reuşit să-ti deschizi sufletul în faţa lor şi îl serveşti în palmă, ţi-l prind frumos şi îl zdrobesc cu zâmbetul pe buze fără niciun resentiment. Aşa am ajuns noi, încet, nişte oameni cu trăsături departe de a fi fiinţe umane. Măcar de-am fi animale, dar nici animale nu suntem. Ele nu rănesc voluntar.. sau cel puţin nu-şi bat joc.

 "-Eşti rănit de persoane pentru care ţi-ai da viaţa.. Mirific."

Drunk, no feelings.

Mai nou aproape toată lumea te rănește. Am învățat să nu-mi mai deschid sufletul în fața oricui, m-am zidit în propria mea lume. O lume în care nu oricine poate să intre, iar dacă o face, ori are ceva foarte special, ori chiar merită asta. Cei care mi-au mai rămas prieteni sunt foarte puțini și îi pot număra pe degetele de la o mână, dar nu regret nimic, toată lumea pleacă și vine alta în loc. Nimeni nu rămâne aici pe veci. Și nici n-am nevoie. M-am schimbat. Mi-am închis

sentimentele într-un plic, pe care l-am aruncat într-un sertar vechi, acolo va rămâne pentru mult timp. -deleting all feelings for everyone- Mai bine îmi iau un câine. Am chemat o amică și ieșim în oraș, vreau să beau. Nu, nu de supărare, ci pentru a-mi îngropa vechea viață și a-i spune bun venit celei noi.

Închid laptop-ul unde scriam rândurile astea și mă apropii de dulap. Îl deschid și mă uit în gol, iau repede o pereche de blugi tăiati, făcuți de mine după propriul plac, o bluză in carouri și o pereche de pantofi. Le arunc pe mine haotic și îmi întind părul, un machiaj negru, ușor, puțin ruj roșu închis și gata. Respir adânc, timp în care ajunge și R.

-Ești gata?

-Aproape, dau eu din cap.

-A, o să mergem undeva unde o să îți placă, ceva asemănător cu modul de viață pe care îl vrei.

Mă uit puțin în ochii ei și îi zic că astă seară mergem unde vrea ea, nu-mi pasă. Vreau să trăiesc din nou.

EDIT: A. ajunge acasă și e beată cum n-a mai fost de mult timp, ea nu bea, decât foarte rar, dar când o face, înseamnă că are un motiv întemeiat.E obosită.

Continui să scriu pe blog, îmi aștern sufletul, încercând să-mi amintesc ce am făcut în seara asta. Tot ce-mi amintesc este că m-am luat în gură un o tipă necunoscută de la bar, sfârșindu-se prin a-i da o ușă în cap, cea de la baie.. așa, as a gift. Îmi pare rău totuși că n-am bătut-o mai rău, merita. Prea mult tupeu pe pițipoancele din ziua de azi.