Îmi spunea mereu că dacă ar putea să aleagă, ar pleca în secunda următoare de lângă mine. Îi spuneam că dacă aş putea să uit că există, că a existat vreodată în viaţa mea, asta aş face fără să stau pe gânduri. Îmi reproşa mereu că nu ştiu să fiu fericită; îi strigam că nu va fi vreodată fericit decât alături de mine. Ne-am despărţit de atâtea ori până acum, încât cred că nu ne vom despărţi niciodată cu adevărat. El e acolo, undeva, şi se îmbracă în albastru, iar eu sunt aici. Ne leagă multe.
M-am întrebat în repetate rânduri dacă îl detestam uneori atât de mult tocmai pentru că vedeam în el tot ce uram mai mult la mine. Aveam momente când constatam cu oroare că eram scârbită de copilăriile şi de nesiguranţa lui, de nevoia asiduă de a şti că nu mai exista nimeni pentru mine în afară de el, că îl respir prin toţi porii, că el e apa şi aerul pentru trupul şi sufletul meu. Îi era vital să ştie că el este sensul vieţii mele, şi chiar dacă i-aş fi jurat cu sânge ca aşa este, el nu m-ar fi crezut niciodată. Mă găseam deseori întrebându-mă ce caut acolo şi, mai ales, de ce nu pot să plec? Chiar în clipele acelea, când căuta siguranţă, când avea nevoie de mine mai mult ca oricând, îl alungam. Îi spuneam râzând: “Du-te, eşti liber!”, îi spuneam să plece, ştiind că nu pleacă. Ar fi preferat oricând să îi dau mai degrabă două palme, să îi pun cuţitul la gât sau pistolul la tâmplă, decât să îi arunc în faţa cât de puţin înseamnă pentru mine. Atunci se prăbuşea totul în jurul lui, stătea inert privind în gol, îl vedeam deconectat de la realitate exact ca un om în moarte clinică. Îl vedeam că suferă şi ştiam că atunci era al meu mai mult ca oricând. Era al meu mai mult ca oricând şi atunci simţeam că îl iubesc cel mai puţin.
Aveam amândoi plăcerea bolnavă de a-l vedea pe celălalt suferind. Am scris cu litere de o şchioapă: IUBIRE pe cea mai bolnăvicioasa relaţie pe care am trăit-o vreodată. Eram prizonieri de bunăvoie într-o lume în care ne consumam unul pe altul, ne testăm limitele suportabilităţii şi nu ne opream decât atunci când unul din noi nu mai avea putere să se ridice de jos. Iar când învingătorul era în poziţia de a da lovitură fatală, nu făcea asta niciodată. Victoria ne-ar fi scârbit pe amândoi atunci când celălalt era sleit de puteri, pe marginea prăpastiei, aşa că îi întindeam mâna ca să se ridice şi îi vindecam cu grijă toate rănile. Dacă îi reproşăm cât rău îmi face, îmi spunea degajat că te poate face fericit numai un om care te poate face şi să suferi; că dacă vrei fericirea absolută, trebuie să îi asumi riscul suferinţei supreme. Aşa-mi spunea înainte să mă pună la pământ şi copilul nesigur care fusese odinioară marionetă în mâinile mele se tranforma atunci în cel mai aprig tiran. Uneori mă dărâma cu un cuvânt sau pur şi simplu prin tăcere, tăcerea a fost întotdeauna aliatul lui de nădejde, numai cu tăcerea a avut şi are în continuare o relaţie de durată. Iar eu preferam oricând să mă lovească, să-mi întoarcă un cuvânt sau să-mi arunce o privire, decât să mă văd lăsată cu tăcerea. Pentru că indiferent ce ar exprima ele, cuvintele strigă tare: “Îmi pasă!”, în vreme ce tăcerea înseamnă un mare nimic. Tăcerea e o prăpastie fără fund, un gol, în tăcere rămâi doar tu în întuneric cu infinite posibilităţi de umplere. Şi asta e cumplit. Când cedam într-un sfârşit se uita la mine triumfător: “E rândul tău acum, dă cât poţi de tare”. Ne făceam mai mult rău decât bine, dar când era bine era atât de bine, încât uitam tot răul.
Am căutat apoi ca fiecare bărbat din viaţa mea să fie opusul lui, am căutat siguranţă şi răspunsuri, maturitate şi înţelegere, linişte şi protecţie. Le-am căutat şi le-am găsit pe toate. Cumva, niciodată nu mi-au fost de ajuns. Poate contrariile chiar nu se atrag. “Doar tu vezi cum sunt eu”, îi spuneam cândva, şi poate că am avut dreptate.
În ce moment am început să ne chinuim unul pe celălalt nu ştiu. Nu ştiu nici când o să încetăm; încă ne mai chinuim şi astăzi cu tăcerea. Nu ne-am întâlnit la momentul potrivit, asta îmi repet în fiecare zi. Sper să dăm unul de altul peste timp, doi raci într-o zi de vară la un colţ de stradă… şi vom putea atunci să mai încercăm o dată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.